Gunoiul istoriei recente – securist de bună voie

E greu de crezut, dar exista la Timişoara un om care îşi dorea cel mai mult şi mai mult să lucreze la Securitate. Şi pentru că ofiţerii de informaţii sunt oameni cerebrali, indiferent de regimul sub care trebuie să lucreze, l-au flituit şi l-au refuzat politicos cu multe şpiţuri în fund. Insistenţa sa nu a putut fi oprită decât de venirea Revoluţiei şi de desfinţarea oficială a Securităţii Statului. Bietul aspirant suferă şi acum, lucru ce se vede limpede după sechelele cu care a rămas, cu care intoxică zilnic internetul prin Vip in Banat. Un angajat al Consiliului Judeţean Timiş care stoarce  de bănuţi oameni de afaceri şi de bine cu o revistă electronică de şantaj şi calomnie. Doamnelor şi domnilor, al treilea episod cu Dinu Imbarbu, “Pata” Timişoarei.

Înger sau demon...? Rahat, nu mi-a ieşit nici, nici. Impotenţa mă termină.

A trecut weekendul. M-am văzut cu vechi colegi şi prieteni, în Pădurea  Băneasa. Un şpriţ rece, mititei, berică, aşa ca în vremurile bune. Glume, amintiri şi dintr-o dată…un norişor negru, care ne-a făcut pe toţi să ne cufurim pe noi de râs. Vine vorba despre Dinu Imbarbu, actual angajat al Consiliului Judeţean Timiş. Într-o clipă ciripitul păsărelelor a îngheţat iar Pădurea Băneasa semăna brusc cu Pădurea Spânzuraţilor. “Băi, ţineţi minte cât de slugarnic era profesoraşul ăla de istorie de la Timişoara?”, începe Moise discuţia.

E greu de crezut dar, pe vremea lui Ceauşescu, când toţi fugeau de partid şi de Securitate, exista o juma’ de om, Dinu Imbarbu de la Timişoara, care pupa tresele ofiţerilor de securitate şi se ţinea scai de pantalonii acestora, doar doar îl băga şi pe el cineva în seamă.

Episod fotbalistic, în 1986. Steaua câştigă Cupa Campionilor iar timişorenii, de bucurie, cu mic cu mare pe stradă. Cu ei, miliţia şi lucrătorii de la Securitate. Şi, umăr la umăr cu aceştia, cine credeţi că le încurca misiunea? Dinu, ca o muscă, bâzâia pe lângă ofiţeri şi le împuia capul despre cine e unul sau altul din mulţime şi ce ştie el despre fiecare.

La şcoala unde preda istoria, Imbarbu se ocupa temeinic şi de “învăţământul politic”, lucru de care îşi amintesc foşti profesori colegi, dar şi foşti elevi. Preda Dinu din toţi rărunchii despre dragostea de neam şi ţară. Asta la şcoală. După care mergea acasă şi începea să viseze cu degetul pe hartă, la ţări străine şi plaje însorite. De nervi că nu avea bani de excursii, trăgea 3-4 ştample de tărie şi o lua razna cu maşina verde prin oraş, crezându-se , în delirul lui bahic, prin Roma ori Paris.  Avea o rudă apropiată, de sex feminin, care se iubea cu un cetăţean grec. Pe ăştia îi “turna” la greu, dar ce mai contează. A  îmbrobodit şi femeia şi grecul care i-au băgat în cont 100 de dolari americani şi aşa a reuşit Dinu să vadă Grecia. Odată ce a prins gustul Occidentului, era în stare să îşi vândă şi maşina şi femeia, numai să mai prindă o excursie “afară”. Tot pupând mâini şi făcând osanale la ofiţerii din Timiş, a primit dezlegare să bage o vizită rapidă până în Ungaria. Cu gândul la afaceri, Dinu a luat un şezlong, l-a montat rapid pe portbagajul maşinuţei lui verzi de atunci şi …direcţia frontieră. Vreţi să ştiţi la ce îi trebuia şezlongul? Nu la relaxare, ci să îl vândă la fraţii unguri să facă şi el un leu, ca tot omul. Tabloul era incredibil: Dinu excitat ca un armăsar că pleacă la unguri, maşina precum o cocie ţigănească cu şezlongul pe ea…ce mai, BD la munte şi la mare, în variantă reală.

Aici intervine incredibilul. Ce nu face neomul pentru un os mai gros de ros. Nimeni de la Secu’ nu îi cerea lui Dinu să colaboreze. El, insistent, dădea ocoale ofiţerilor din Timişoara, pe care îi servea cum ştia el mai bine. La plecarea în Ungaria , de exemplu, s-a dus la sediul Securităţii pentru a primi aprobarea să iasă din ţară. Totul OK. Incredibil, dar adevărat, marele profesor a cerut sarcini pe care să le ducă la îndeplinire în excursia sa. Ofiţerii sătui de el, nu aveau nici un fel de sarcină de dat, mai ales pentru un papagal incompetent, cu IQ-ul atrofiat şi cu şezlongul de contrabandă cocoţat pe maşină. James Bond şi gata!

Despre cât de  serviabil era Dinu am mai râs vreo oră, după ce ne-am amintit cum a apărut el neinvitat, prin 1988, după vizita lui Ceauşescu, la un picnic la iarbă verde, tocmai la Armeniş. Stăteam ca oamenii la soare, jucam table şi pescuiam, când, în sunet de rablă, apare servitorul Dinu cu o sticlă de whiskey în mână fluturând-o pe geam. Ce mai, era putzfrau, ne făcea orice serviciu, pe care culmea, nu îl cerea nimeni.Dorinţa de a lucra la Securitate i-o înţelegem, că doar socrul său a fost ofiţer la “Filaj”, dar să nu confundăm socrul cu ginerele şi nici capra cu varza.

În toamna lui 1989, Imbarbu îşi pregătea debutul literar. Semidoct cum îl ştiţi, avea nişte emoţii de i se făcuse maro turul pantalonilor. Aşa a venit atunci, înainte de a-şi prezenta  oficial creaţia, în camera numărul 3 de la sediul Securităţii din Timişoara, cu prima sa lucrare, să îşi dea şi ofiţerii cu părerea despre talentul literar la profesorului-sifon. Titlul primei lucrări a Imbarbului îl caracterizează precum amprenta ADN-ului…se numea “PATA”. Lucrarea era scrisă în stilul dulce al claselor primare şi nu ar fi primit nici măcar calificativul “corijent” din partea unor elevi de gimnaziu. Ar trebui să o posteze în revista sa Vip in Banat să râdă miile de cititori pe zi, cu care se laudă.

Culmea servilismului a atins-o Dinu în decembrie 1989, când, din apartamentul său de bloc, suna la Securitate din jumătate în jumătate de oră să povestească ce fac oamenii adunaţi în Piaţa Dacia, până când s-a plictisit telefonistul de Trompet şi cum suna, cum îi închidea, căci altele erau priorităţile în zilele alea fierbinţi, nu sifoanele expirate pe care le emana Dinu.

Va urma…când mă voi mai întoarce spre Timişoara, la specimenele care trăiesc pe meleaguri bănăţene.